Barcelona e un oraş a cărui unică menire pare
a fi aceea de a lua, contra încântării practice şi teoretice pe care o oferă, trei rânduri şi-un sfert de piele
de pe turişti. Are locuri minunate - precum „Muzeul Picasso“ ori creaţiile arhitectonice ale lui Gaudi, deşi săbiile numite Gaudi şi Picasso au încăput greu în teaca Barcelonei, detestându-se reciproc -, dar şi „ţepe“ monumentale, precum „Muzeul erotismului“ - o adunătură de sculpturi, picturi, filme şi fotografii care i-ar plictisi de moarte până şi pe nişte elevi de clasa a cincea -, „Muzeul ciocolatei“ şi „Muzeul parfumului“.
Peste tot, lumea se trage în poză, cu o mâncărime la deşte care alungă minima tihnă necesară contemplaţiei. Când am intrat în „Muzeul erotismului“, două norvegiene m-au rugat să le pozez încadrând un imens falus sculptat în lemn
, la care se uitau cu adoraţie. Le-am pozat, dar, pentru a exploata puţin postura mea inedită, cu o mână de Nae Caranfil, le-am dirijat regizoral pe fetele nordice, într-un mic pictorial:
-Domnişoarelor, privirea mai la stânga, por favor, zâmbetul mai larg, părul puţin răvăşit, braţele în jurul obiectului adorat... Aşa, clac! încă o dată: acum, priviţi pierdut în zare, de parcă sculptura ar cânta să zicem la balalaică. Aşa, clac!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu